Poetii isi exprima dragostea prin poezii. Eu, una, nu sunt genul. Simt nevoia sa scriu poezii doar atunci cand sunt trista, sau cand sentimentele pe care le port pentru cineva nu imi sunt impartasite, ceea ce ma aduce din nou la tristete.
Daca incerci sa exprimi notiunea de "iubire" in cuvinte, nu vei obdtine mare lucru, ci poate doar o definitie relativa.
Eu sunt de parere ca mereu va fi greu sa transpui niste sentimente pe hartie, care pana la urma nu sunt un lucru material, care sa aiba insusiri exacte sau particularitati.
Daca iubirea ar avea o culoare, aceea ar fi rosu. Toata lumea se gandeste la rosu atunci cand vorbeste despre dragoste.
Rosul inseamna pasiune, sange. Sangele semnifica viata.
De ce atunci cand iubim pe cineva desenam inimioare? [nu ca inima noastra adevarata ar semana prea tare cu asta <3]
Inima este organul, care dupa creier erste cel mai important, dupa parerea mea. Bine, ca poti fi in moarte cerebrala, insa inca sa traiesti. Pe cand daca inima se opreste din a mai bate...
Atunci cand te afli langa persoana de care esti indragostit, inima iti bate mai tare si iti pompeaza mai repede sangele prin vene. Da, asta ar trebui sa fie o explicatie pentru forma si culoarea pe care dragostea "le are". Cel putin in mintea noastra.
Mai exista iubire?
Prea putina.
Se spune ca pe parinti ii iubim neconditionat. Si la fel isi iubesc si ei copiii. Atunci de ce din ce in ce mai multi parinti isi abandoneaza copiii, ii bat, sau ii folosesc ca pe niste sclavi? Dar de ce, si mai grav, acesti copii isi pierd respectul fata de cei care i-au crescut, ii lovesc, ba chiar ii ucid intr-un acces de furie si de nesiguranta?
Unde este dragostea de tara? Si te intrebi de ce lumea nu isi mai iubeste tara. Poate pentru ca nici ea nu ne mai iubeste pe noi? Eu una o iubesc, ii iubesc partile bune. Si are destule. Cu toate ca sunt hotarata sa ma mut in strainatate, vreau sa imi gasesc un loc aici mereu.
Dragostea de Dumnezeu. Aceasta e in cadere grava. Eu una am pierdut-o, ma pot descurca si singura. Dar ce se fac cei care chiar au nevoie? Cei care daca au parasit credinta si si-au dat seama ca pot face orice daca nu sunt prinsi, atat timp cat nici Dumnezeu nu e, ca sa ii poata judeca.
Iubirea de sine. Nimeni parca nu mai e multumit de propria persoana. Toti se urasc si vor sa se schimbe. Dar cum sa ne mai iubeasca ceilalti, daca nici macar noi nu ne iubim?
Eu nu sunt sigura daca iubesc pe cineva. Poate pe mama. Dar pana si ei imi e greu sa ii mai spun ca o iubesc. Brusc, de ceva timp, cuvintele au inceput sa aiba o enorma insemnatate pentru mine, asa ca am devenit foarte zgarcita in privinta celor pretioase.
Imi aparuse o stea pe cerul sperantei. Dar se pare ca a fost una cazatoare. S-a pierdut mult prea repede in abisul nepasarii. Mai am insa un Luceafar, care imi apare mereu. Si e mereu acolo, chiar daca ziua nu il pot vedea. Trist e ca se intampla exact ca in poezia lui Eminescu: "Luceste cu-n amor nespus/ Durerea sa-mi alunge/ Dar se inalta tot mai sus/ Ca sa nu-l pot ajunge."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu