marți, 27 noiembrie 2012

Incipit

Ia-ma in brate si poarta-ma in lume
Caci langa tine lumea-i infinita.
Gravate-adanc in inima am rune,
Dorinta doar de tine-mi e citita.

Arunca-mi sufletul la cer
Si prinde-l iar cu dragoste flamanda.
Priveste-ma din nou in ochi, stingher;
Atinge-ma cu vocea ta cea blanda.

Respira-mi fantezia infantila
Si da-mi acum secunda de extaz,
Arunca inocenta inutila,
Saruta-mi lacrima de pe obraz.

Si lasa-ma sa te mai strang o data doar.
O data, acum pentru o vesnicie.
Caci cred c-ai inceput sa ai habar
Cam cat de drag mi-ai devenit tu mie.

duminică, 18 noiembrie 2012

Poveste



Am fost botezata, cam pe la 5-6 luni. Fara voia mea, fara dorinta mamei mele. Dar stiti cum e cu gura babelor... “Vai, draga, cum sa n-o botezi pe fetita?! Vrei sa intre Necuratul in ea?” Si de voie, de nevoie,  mama si-a lasat primul si singurul copil sa fie luat de cap de catre un burtos barbaos si introdus intr-un cazan cu apa. Mare chestie, mare tambalau.
“Si cum o sa o cheme?” grait-au babele inca o data. “Clara” le-a raspuns mama cam iritata, la cei numai 20 de ani pe care ii avea. “Vai, dar asta nu e nume ortodox, nu se poate. Pune-i nume de sfant, spune-i Andreea”. Dar draga mea mama, bineinteles ca nu s-a conformat intru totul, si mi-a spus intr-un final si Andra.
In cei 3 ani in care am fost crescuta de mama, nici nu-mi amintesc (nici nu prea mai am cum), dar ea m-a asigurat ca n-am calcat in biserica. Tin minte doar ca strabunica l-a tot stresat pe bunicul sa ma duca la impartasanie, pe la 4 ani. Si tin sa spun ca replica pe care i-am dat-o a fost: mare chestie, am mancat paine cu vin. Strabunica, alarmata
“Au fost trupul si sangele Mantuitorului!”
“Ba a fost paine cu vin”
Si asa au trecut anii. Pana pe la 10 ani, cand a murit bunicul, nu am mai avut treaba cu biserica. Dar dupa moartea lui, a venit la noi cateva zile mama sa, cealalta strabunica a mea. Crestina... pot spune extremista. Era obsedata de rugaciuni, ma punea sa ii scriu pe o foaie pacatele pe care si le mai amintea din tinerete, ca sa le marturiseasca la spovedanie. Il tin minte pe unul din ele: “am pus sa se taie un porumbel alb”. Eu stiam ce Duhul Sfant se intrupase intr-un porumbel alb la botezul lui Iisus, caci inca de mica am fost interesata de religii, chiar daca nu traiam intr-o familie religioasa. Si cu toate astea, mi s-a parut absurd.
Tot pe la 9-10 ani am citit Legendele Olimpului si atunci mi-am pus pentru prima data intrebarea: de ce atunci credeau in zei si acum credem in Dumnezeu si in sfinti? Sunt la fel? Exista ambii? Si de ce nu mai crede lumea in ei?
Cam tot atunci a fost si nebunia cu “Codul lui Da Vinci”. In vacante mai mergeam si pe la parintii mei (am crescut cu bunicii si inca locuiesc cu bunica), iar pe noptiera am vazut cartea. Curioasa de cand ma stiu, mi-am bagat nasul si am citit-o in cateva zile. Pot spune ca m-a marcat. Desi fictiune, avea mult prea multe informatii care mi-au ramas intiparite in minte.
Bine-nteles ca a venit si prima ora de religie, in care doamna profesoara a inceput sa abereze ceva despre Iisus si fecioria lui. Copil fiind, i-am trantit cateva dintre informatiile citite in Codul lui Da Vinci. Alarmata, m-a chemat la ea sa discute personal cu mine “pentru ca inocenta si puritatea gandirii mi-au fost stirbite de o asemenea carte necurata”.
In anul urmator, la minunata materie: religie; ni s-a schimbat profesorul. Si a venit un “domn” fanatic, pe la vreo 30 de ani care ne spunea ca toate canalele tip “discovery” sunt administrate de masoni, ca masonii lucreaza mana in mana cu Satan si ca ne imping spre necredinta. Iar dupa ce ne spunea cat de mult il iubeste el pe bunul si dreptul Dumnezeu, se dadea la colegele mele de clasa mai frumoase, ba chiar le facea poze sub anumite pretexte.
Aii au trecut si am ajuns la liceu. Colega mea de banca se declara atee. Eu eram confuza inca, nu credeam in ce spune biserica, dar credeam totusi intr-o forta superioara. Si am intrebat-o: tu de ce nu crezi? Iar ea mi-a raspuns: ca nu cred.
Am stat si m-am gandit mult timp la asta. “ca nu cred” nu e un argument. Apoi m-am gandit la mine si m-am intrebat singura: de ce cred? Si tot singura mi-am raspuns “nu stiu, pentru ca cred.” Ei, nici asta nu era un argument. Aveam nevoie de raspunsuri, de informatii. Si unde in alta parte le puteam gasi, daca nu in carti?
Convinsa, dupa ce am acumulat suficiente informatii cat sa ma faca sa nu mai cred, am mers intr-o zi acasa pe la mama si i-am spus: mama... eu nu cred. S-a uitat la mine zambind si mi-a spus: in sfarsit!
Ei, la replica asta chiar nu ma asteptam. Mi-a marturisit ca ea nu a vrut sa ma influenteze, ca suntem liberi sa alegem in ce credem sau in ce nu credem. Se gandea ca poate imi va fi greu ca atee intr-o lume de crestini si nu vroia sa ii reprosez dupa un timp ca din cauza ei sunt asa.
Imi amintesc acum de momentele in care ma simteam singura si ma rugam la Dumnezeu pentru ajutor. Rad acum cand imi dau seama ca “rugile” mi se implineau doar din cauza autosugestiei.
Daca ma simt singura fara Dumnezeu? Poate era un fel de refugiu, dar nu mai are de ce sa-mi fie teama, acum ca stiu ca fortele rele se ascund in spatele unor chipuri omenesti, si nu in spatele invizibilului si a imperceptibilului.
O prietena mi-a spus: o sa te intorci tu la crestinism. Si eu am fost atee, a fost doar o faza. Ma bucur ca acum cred iar.
Ce e de neconceput pentru mine este: cum sa mai poti sa crezi iar, din moment ce te-ai convins ca nu exista? E clar ca ea a “devenit atee” doar datorita trendului, si nimic mai mult.
Alti amici de-ai mei incearca sa ma “aduca pe calea cea dreapta”. Unul dintre ei mi-a sugerat chiar sa stau de vorba cu un calugar. Dar cu ce ma poate ajuta un calugar care a stat toata viata cu nasul doar in carti de rugaciuni?
La liceu am alta minunatie de profesoara de religie. Am intrebat-o intr-o zi: de ce spuneti ca noi, ateii, lucram pentru Diavol, daca noi nici macar nu credem in el?
Raspuns de om cu studii superioare: Diavolul va trage de partea lui fara sa stiti si va face sa nu mai credeti. Acum esti satanista fara sa stii. Toti ateii sunt satanisti de fapt.
Plus ca ne tot zice ca toti rockerii sunt satanisti (deci, sunt satanistax2) si incepuse sa ne arate filmulete de la un concert AC/DC in care “publicul era hipnotizat” cu ajutorul diavolului.
Si da, asta e mica mea mare poveste despre cum am devenit atee si despre dulcea mea convietuire cu toti crestinii care ma inconjoara.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Ramai

"Dar ce este lumina?"-am intrebat
Privind confuza. "Totul e intunecat.
Eu nu pot sa-nteleg cum e sa vezi,
Eu nu pot sa-nteleg cum e sa crezi
Ca totul este mai frumos atunci cand ai
Lumina coborata, fara grai."

Cazut-am in genunchi, in calea lui
Caindu-ma in fata nimanui.
I-am luat atunci incet mana-n-tra mea
Si i-am spus iar sfios: "Ce e lumina?
Caci ochii mei nu au vazut-o niciodata.
Cum e lumina? Alba, colorata?"

Dar el tot nu spunea nimic.
Ci ma ajuta-ncet sa ma ridic
Privindu-ma cu ochi albastri, reci:
"Lumina e aici cu mine, de nu pleci."

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

imPERFECTA



Lasa-ma sa visez. Lasa-ma sa fiu asa cum sunt. Imperfecta.
Ce cuvant frumos, “imperfectiunea” asta. Te-ai gandit vreo-data ca nu poti fi perfect daca esti perfect?
Poate pentru ca fiecare are o alta viziune asupra perfectiunii. Esti perfect din punctul tau de vedre, dar altii iti vor gasi mereu nod in papura. Si invers, atunci cand nu stii sa te apreciezi.
Eu sunt imperfecta. Da, imPERFECTA. Secretul e sa incerci in fiecare zi sa te apropii cat mai mult de propria-ti perfectiune. Sa nu-ti abandonezi visele, si daca vrei sa faci ceva, pai sa faci.
Mereu am fost delasatoare, am facut doar ce mi-a placut, nu ceea ce a trebuit sa fac.
Si de-asta ii spun oricui care incearca sa ma aduca la realitate: LASA-MA SA VISEZ. Lasa-ma in lumea mea. Nici nu stii ce bine e aici.
De ce ma privesti ciudat doar pentru ca nu sunt ca tine si ca restul turmei de oi care se considera “oameni normali”?
Sunt eu schizofrenica? Cel putin din punct de vedere medical, nu. Dar asa ma privesti, ca pe o persoana cu probleme mentale.
De-asta nu mai pot eu. Vorbeste cat vrei, dar LASA-MA SA FIU ASA CUM SUNT. Nu incerca sa ma schimbi, sa imi spui ca sunt mai buna decat las sa se vada.
Nu, nu sunt.
Si mai incerci sa imi spui ca felul in care vad eu lumea nu e cel potrivit. Dar toata lumea vede lucrurile in acelasi fel? Nu. Eu vad ce vreau, cum vreau.
Si daca sunt destul de inteligenta incat sa ma descurc fara regulile idioate dupa care se ghideaza toti ceilalti in viata, bravo mie.
Tot ce te rog e sa nu mai incerci sa ma schimbi.
N-o sa iubesc pentru ca asa vrei tu, eu nu iubesc ca restul. Eu iubesc in felul meu, in felul pe care unii nu il identifica ca fiind “iubire”.
Daca nu cred in al vostru Dumnezeu sunt o persoana care nu merita privita decat dupa ce a fost adusa pe “calea cea dreapta”? Uite, ti l-am scris si cu majuscula, ca sa nu zici ca ti-l jignesc.
Uneori trebuie sa fii diferit pentru ca cei “normali” sunt prea prosti.
Vai, prostia. Si cata prostie...
Secretul e sa o ignori, nu sa incerci sa-i schimbi pe ceilalti.
Da, scumpa ignoranta. Minunatul egoism.
Ignoranta, egoista. Eu. Sunt Eu si o duc bine.
Asa ca nu incerca sa schimbi acest Eu. Lasa-ma asa cum sunt, imperfecta din punctul tau de vedere. 
Da, sunt beata. Nu de alcool, nu ma doboara asa de usor. Beata de sentimente. 
Sentimentele ma imbata, de-asta nu imi plac.La betie esti sincer, iar mie nu imi place sa fiu sincera, dupa ce sentimente mai puternice ma ametesc. 
Asta a fost tot ceam vrut sa-ti zic. Nu esti o persoana anume, sunteti toti cei care va considerati "normali", dar sunteti atat de insignifianti incat am putut sa va strang pe toti intr-un recipient care are exact forma voastra. Sunteti toti unul, omul de rand.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Despre Iubire (II)

Daca stau bine sa ma gandesc, mai toata lumea vrea sa stie ce e iubirea. Mai toata lumea vrea sa-i dea o definitie, sa gaseasca o teorie.
Poetii isi exprima dragostea prin poezii. Eu, una, nu sunt genul. Simt nevoia sa scriu poezii doar atunci cand sunt trista, sau cand sentimentele pe care le port pentru cineva nu imi sunt impartasite, ceea ce ma aduce din nou la tristete.
Daca incerci sa exprimi notiunea de "iubire" in cuvinte, nu vei obdtine mare lucru, ci poate doar o definitie relativa.
Eu sunt de parere ca mereu va fi greu sa transpui niste sentimente pe hartie, care pana la urma nu sunt un lucru material, care sa aiba insusiri exacte sau particularitati.
Daca iubirea ar avea o culoare, aceea ar fi rosu. Toata lumea se gandeste la rosu atunci cand vorbeste despre dragoste.
Rosul inseamna pasiune, sange. Sangele semnifica viata.
De ce atunci cand iubim pe cineva desenam inimioare? [nu ca inima noastra adevarata ar semana prea tare cu asta <3]
Inima este organul, care dupa creier erste cel mai important, dupa parerea mea. Bine, ca poti fi in moarte cerebrala, insa inca sa traiesti. Pe cand daca inima se opreste din a mai bate...
Atunci cand te afli langa persoana de care esti indragostit, inima iti bate mai tare si iti pompeaza mai repede sangele prin vene. Da, asta ar trebui sa fie o explicatie pentru forma si culoarea pe care dragostea "le are". Cel putin in mintea noastra.
Mai exista iubire?
Prea putina.
Se spune ca pe parinti ii iubim neconditionat. Si la fel isi iubesc si ei copiii. Atunci de ce din ce in ce mai multi parinti isi abandoneaza copiii, ii bat, sau ii folosesc ca pe niste sclavi? Dar de ce, si mai grav, acesti copii isi pierd respectul fata de cei care i-au crescut, ii lovesc, ba chiar ii ucid intr-un acces de furie si de nesiguranta?
Unde este dragostea de tara? Si te intrebi de ce lumea nu isi mai iubeste tara. Poate pentru ca nici ea nu ne mai iubeste pe noi? Eu una o iubesc, ii iubesc partile bune. Si are destule. Cu toate ca sunt hotarata sa ma mut in strainatate, vreau sa imi gasesc un loc aici mereu.
Dragostea de Dumnezeu. Aceasta e in cadere grava. Eu una am pierdut-o, ma pot descurca si singura. Dar ce se fac cei care chiar au nevoie? Cei care daca au parasit credinta si si-au dat seama ca pot face orice daca nu sunt prinsi, atat timp cat nici Dumnezeu nu e, ca sa ii poata judeca.
Iubirea de sine. Nimeni parca nu mai e multumit de propria persoana. Toti se urasc si vor sa se schimbe. Dar cum sa ne mai iubeasca ceilalti, daca nici macar noi nu ne iubim?
Eu nu sunt sigura daca iubesc pe cineva. Poate pe mama. Dar pana si ei imi e greu sa ii mai spun ca o iubesc. Brusc, de ceva timp, cuvintele au inceput sa aiba o enorma insemnatate pentru mine, asa ca am devenit foarte zgarcita in privinta celor pretioase.
Imi aparuse o stea pe cerul sperantei. Dar se pare ca a fost una cazatoare. S-a pierdut mult prea repede in abisul nepasarii. Mai am insa un Luceafar, care imi apare mereu. Si e mereu acolo, chiar daca ziua nu il pot vedea. Trist e ca se intampla exact ca in poezia lui Eminescu: "Luceste cu-n amor nespus/ Durerea sa-mi alunge/ Dar se inalta tot mai sus/ Ca sa nu-l pot ajunge."