De ce în ochii tăi de-azur
Iarăși se zbate
deznădejdea?
De ce din nou pot să
mă jur Că am citit în ei primejdia?
De ce nu crezi iarăși în tine,
În mine, în ce e, în
noi? Aș trece munți, câmpii, coline,
Doar s-anulez acest
război.
De ce te lupți cu realitatea?
De ce-mi iei zâmbetul
cel drag?
Când nu cunoști
mortalitatea
O chemi pe nume,
strigăt vag.
Atunci când tu mă ții aproape,
Cât să-ți simt
sufletul deschis,
Rămân și îți vorbesc
și noapte,
Și zi, și ierni, și
veri, precis.
Însă pe
tine tot te roade
O, zeul meu cel drag
din cer,
Că e posibil să uit,
poate,
Că-mi dai al
nemuririi ser.
Ți-am spus de-atâtea ori și poate
O să-ți repet la
nesfârșit
Că de pe lume, dintre
toate,
Tu-mi ești chiar cel
mai prețuit.
Tu m-ai făcut să îmi vărs lacrimi,
Puțin din ochi, dar
mult din suflet,
Să duc atâtea nopți
de pătimi,
Doar ca să-ți simt un
singur zâmbet.
Și mă întreb acum "de ce?"
De ce nu poți fi
optimist
Și crezi că voi fi
iarăși rece,
Că nu voi face ce-am
promis.
Dar cum să te mai las eu oare?
Cum aș putea să mă
desprind,
Atunci când și o oră
doare
Trecută fără să te
simt.
De ce pui tu la îndoială
Ce vom avea pe viitor
Când aș ajunge la
sminteală
Fără de tine, de-al
tău dor.
Chiar îți e teamă, dragul meu?
Acum chiar încă-ți
este teamă?
Când eu te-aș aștepta
mereu,
De restul fără să țin
seamă?
De ce, dorita mea
nirvană?
De ce ai crede c-aș
pleca?
De ce îți este încă
teamă?
