Am fost botezata,
cam pe la 5-6 luni. Fara voia mea, fara dorinta mamei mele. Dar stiti cum e cu
gura babelor... “Vai, draga, cum sa n-o botezi pe fetita?! Vrei sa intre
Necuratul in ea?” Si de voie, de nevoie,
mama si-a lasat primul si singurul copil sa fie luat de cap de catre un
burtos barbaos si introdus intr-un cazan cu apa. Mare chestie, mare tambalau.
“Si cum o sa o
cheme?” grait-au babele inca o data. “Clara” le-a raspuns mama cam iritata, la
cei numai 20 de ani pe care ii avea. “Vai, dar asta nu e nume ortodox, nu se
poate. Pune-i nume de sfant, spune-i Andreea”. Dar draga mea mama, bineinteles
ca nu s-a conformat intru totul, si mi-a spus intr-un final si Andra.
In cei 3 ani in
care am fost crescuta de mama, nici nu-mi amintesc (nici nu prea mai am cum),
dar ea m-a asigurat ca n-am calcat in biserica. Tin minte doar ca strabunica
l-a tot stresat pe bunicul sa ma duca la impartasanie, pe la 4 ani. Si tin sa
spun ca replica pe care i-am dat-o a fost: mare chestie, am mancat paine cu
vin. Strabunica, alarmata
“Au fost trupul
si sangele Mantuitorului!”
“Ba a fost paine
cu vin”
Si asa au trecut
anii. Pana pe la 10 ani, cand a murit bunicul, nu am mai avut treaba cu
biserica. Dar dupa moartea lui, a venit la noi cateva zile mama sa, cealalta
strabunica a mea. Crestina... pot spune extremista. Era obsedata de rugaciuni,
ma punea sa ii scriu pe o foaie pacatele pe care si le mai amintea din
tinerete, ca sa le marturiseasca la spovedanie. Il tin minte pe unul din ele:
“am pus sa se taie un porumbel alb”. Eu stiam ce Duhul Sfant se intrupase
intr-un porumbel alb la botezul lui Iisus, caci inca de mica am fost interesata
de religii, chiar daca nu traiam intr-o familie religioasa. Si cu toate astea,
mi s-a parut absurd.
Tot pe la 9-10
ani am citit Legendele Olimpului si atunci mi-am pus pentru prima data
intrebarea: de ce atunci credeau in zei si acum credem in Dumnezeu si in
sfinti? Sunt la fel? Exista ambii? Si de ce nu mai crede lumea in ei?
Cam tot atunci a
fost si nebunia cu “Codul lui Da Vinci”. In vacante mai mergeam si pe la
parintii mei (am crescut cu bunicii si inca locuiesc cu bunica), iar pe
noptiera am vazut cartea. Curioasa de cand ma stiu, mi-am bagat nasul si am
citit-o in cateva zile. Pot spune ca m-a marcat. Desi fictiune, avea mult prea
multe informatii care mi-au ramas intiparite in minte.
Bine-nteles ca a
venit si prima ora de religie, in care doamna profesoara a inceput sa abereze
ceva despre Iisus si fecioria lui. Copil fiind, i-am trantit cateva dintre
informatiile citite in Codul lui Da Vinci. Alarmata, m-a chemat la ea sa
discute personal cu mine “pentru ca inocenta si puritatea gandirii mi-au fost
stirbite de o asemenea carte necurata”.
In anul urmator,
la minunata materie: religie; ni s-a schimbat profesorul. Si a venit un “domn”
fanatic, pe la vreo 30 de ani care ne spunea ca toate canalele tip “discovery”
sunt administrate de masoni, ca masonii lucreaza mana in mana cu Satan si ca ne
imping spre necredinta. Iar dupa ce ne spunea cat de mult il iubeste el pe
bunul si dreptul Dumnezeu, se dadea la colegele mele de clasa mai frumoase, ba
chiar le facea poze sub anumite pretexte.
Aii au
trecut si am ajuns la liceu. Colega mea de banca se declara atee. Eu eram
confuza inca, nu credeam in ce spune biserica, dar credeam totusi intr-o forta
superioara. Si am intrebat-o: tu de ce nu crezi? Iar ea mi-a raspuns: ca nu
cred.
Am stat si m-am gandit mult timp la asta. “ca nu cred” nu e un argument. Apoi m-am gandit la
mine si m-am intrebat singura: de ce cred? Si tot singura mi-am raspuns “nu stiu,
pentru ca cred.” Ei, nici asta nu era un argument. Aveam nevoie de raspunsuri,
de informatii. Si unde in alta parte le puteam gasi, daca nu in carti?
Convinsa, dupa ce
am acumulat suficiente informatii cat sa ma faca sa nu mai cred, am mers intr-o
zi acasa pe la mama si i-am spus: mama... eu nu cred. S-a uitat la mine zambind
si mi-a spus: in sfarsit!
Ei, la replica
asta chiar nu ma asteptam. Mi-a marturisit ca ea nu a vrut sa ma influenteze,
ca suntem liberi sa alegem in ce credem sau in ce nu credem. Se gandea ca poate
imi va fi greu ca atee intr-o lume de crestini si nu vroia sa ii reprosez dupa
un timp ca din cauza ei sunt asa.
Imi amintesc acum
de momentele in care ma simteam singura si ma rugam la Dumnezeu pentru ajutor.
Rad acum cand imi dau seama ca “rugile” mi se implineau doar din cauza
autosugestiei.
Daca ma simt
singura fara Dumnezeu? Poate era un fel de refugiu, dar nu mai are de ce sa-mi
fie teama, acum ca stiu ca fortele rele se ascund in spatele unor chipuri
omenesti, si nu in spatele invizibilului si a imperceptibilului.
O prietena mi-a
spus: o sa te intorci tu la crestinism. Si eu am fost atee, a fost doar o faza. Ma
bucur ca acum cred iar.
Ce e de
neconceput pentru mine este: cum sa mai poti sa crezi iar, din moment ce te-ai
convins ca nu exista? E clar
ca ea a “devenit atee” doar datorita trendului, si nimic mai mult.
Alti amici de-ai
mei incearca sa ma “aduca pe calea cea dreapta”. Unul dintre ei mi-a sugerat
chiar sa stau de vorba cu un calugar. Dar cu ce ma poate ajuta un calugar care
a stat toata viata cu nasul doar in carti de rugaciuni?
La liceu am
alta minunatie de profesoara de religie. Am intrebat-o intr-o zi: de ce spuneti
ca noi, ateii, lucram pentru Diavol, daca noi nici macar nu credem in el?
Raspuns de om cu
studii superioare: Diavolul va trage de partea lui fara sa stiti si va face sa
nu mai credeti. Acum esti satanista fara sa stii. Toti ateii sunt satanisti de
fapt.
Plus ca ne tot
zice ca toti rockerii sunt satanisti (deci, sunt satanistax2) si incepuse sa ne
arate filmulete de la un concert AC/DC in care “publicul era hipnotizat” cu
ajutorul diavolului.
Si da, asta e
mica mea mare poveste despre cum am devenit atee si despre dulcea mea
convietuire cu toti crestinii care ma inconjoara.
